Mircea Cosea

Reindustrializarea cu sau fără industrie grea

Consiliu FiscalÎn jurul anilor ’20-30 ai secolul trecut la antipozii sistemelor economice au apărut seturi de politici menite să rezolve problemele de criză. În Statele Unite ale Americii președintele F.D.Roosevelt lansa așa numitul New Deal iar în Uniunea Sovietică V.I.Lenin introducea principiile Noii Politici Economice (NEP). Ambele, deși total diferite ideologic și aplicate în realități incomparabile din punctul de vedere al managementului economic, aveau însă ca obiectiv principal același deziderat al industrializării. Roosevelt o numea ” legea pentru refacerea industriei naționale” iar Lenin ” industrializarea socialistă prin dezvoltarea industriei grele cu pivotul ei principal industria construcției de mașini” dar ambele porneau de la necesitatea utilizării calităților privilegiate de ” motor al dezvoltării” pe care industria le are indiferent de culoarea politică a mediului economic în care activează.

 
Criza actuală a determinat mediul economic occidental, fie el decident, de analiză sau întreprinzător, să-și amintească de calitățile anticriză ale industriei după ce în ultimii treizeci-patruzeci de ani considera sectorul terțiar ca fiind simbolul dezvoltării și garanția creșterii economice.
 La désindustrialisation des années 1980 et 1990 s'explique avant tout par la tertiarisation qui découle du développement des activités au service de l'industrie et qui est elle-même alimentée par deux moteurs : l'externalisation des activités de services des entreprises manufacturières et le changement qualitatif de la production qui incorpore de plus en plus de contenu en services. Dezindustrializarea din anii 1970-2000  poate fi explicată nu numai de dezvoltarea serviciilor ci și de un alt fenomen obiectiv petrecut în economiile occidentale, acela al dinamicii nemaiîntâlnite a progresului tehnic în acea perioiadă. Ce dernier entraîne immanquablement des gains de productivité qui eux-mêmes diminuent le contenu en travail de l'unité de production. Acest lucru a dus în mod inevitabil la creșterea productivității care, la rândul său, la reducerea conținutului de muncă pe unitate de produs, permițând obținerea aceluiași volum de producție cu o cantitate mai mică de muncă socialmente necesară, tradus în micșorarea numărului de locuri de muncă. Urmarea a fost disparițiaLe même niveau de production demande moins de travail.  Les emplois de fabrication disparaissent au profit d'emplois de gestion de la fabrication – de la conception à la distribution. locurilor de muncă din producția materială în favoarea  locurilor de muncă de management - de la proiectare până la distribuție. O altă explicație a dezindustrializării economiilor dezvoltate o constituie delocalizarea ca un efect al globalizării.La désindustrialisation résulte de l'interaction de ces trois causes – tertiarisation-productivité-globalisation – dont il faut rappeler qu'elles participent a priori à une dynamique positive pour la croissance économique.
 Trebuie subliniat faptul că procesul de dezindustrializarea  ( ca urmare a interacțiunii acestor trei cause: terțiarizare-productivitate-globalizare ) a determinate în economiile dezvoltate un trend pozitiv al creșterii economice ca și o constantă creștere a standardului și condițiilor de viață ale populației. Nu este deci de mirare că până la izbuncnirea crizei, dezindustrializarea a fost concepută la nivelul țărilor dezvoltate ca un ” factor de creștere economică și de progres”, fiind prezentată că un element de schimbare a modelului economic occidental. ( vezi: Stahel,Walter and Tim Jakson : ” Optimal utilization and durability : Towards a new definition of the service economy”.Boca Raton.1993)
 Mai trebuie subliniat și faptul că prin conceptul economic de ” dezindustrializare a economiilor occidentale dezvoltate” nu trebuie înțeles în mod global dispariția activităților industriale sau micșorarea importantă a ponderii lor în PIB ci o schimbare a structurii activităților industrial prin creșterea ponderii așa numitelor
” industrii de servicii” și micșorarea ponderii ramurilor industriei grele.  (”Industria grea include o serie de industrii care prelucrează materii prime voluminoase, mare parte dintre ele fiind subsolice: energetică, metalurgică, constructoare de maşini, chimică, exploatare şi prelucrare a lemnului,materialelor de construcţie”. Mcmillan Dictionary of Economics. 2007). Mai mult decât atât, însăși industria grea apare, atât la nivelul Comisiei Europene cât și al unor studii prestigioase ( vezi :European Commission.Enterprise and Industry : ” Mission Growth : Europe at the Lead of New Industrial Revolution”)  ca fiind împărțită în  ”industrii poluante, energointensive și slab calificate ( metalurgie, chimică, lemn, materiale de construcții)  și industrii purtătoare de progres tehnic și calificare superioară ( construcții de mașini : automobile, aeronautică, mașini unelte robotizate, industria farmaceutică, militară ).
 Cum trebuie interpretată în aceste condiții noua tendință a politicii economice din țările dezvoltate de a promova reindustrializarea ?
 Se include în acest proces și revenirea la structura în care industria grea avea un rol și o pondere mai importantă ?
 Studiul pe care îl întreprind de mai mulți ani asupra politicilor industriale europene și nord americane m-a condus la următoarele concluzii:
În majoritatea cazurilor prin reindustrializare se înțelege procesul de relocalizare, adică readucerea pe teritoriul național a unor ramuri și activități industriale delocalizate anterior;
Industria grea este percepută prioritar prin ramurile purtătoare de progres tehnic și capacitate competitivă pe piața internațională
Ideia de obținere a ” independenței sau siguranței de aprovizionare” cu materii prime de bază ( oțel și laminate de oțel, materie lemnoasă, produse chimice de bază, aluminiu,ciment, fier beton, etc) este slab reprezentată la nivelul politicilor de reindustrializare. Nu se prefigurează reîntoarcerea la
epoca ” furnalului și vagonetului” cum s-a exprimat primul ministru britanic David Cameron.
Energetica este singura ramură a industriei grele de tip clasic prezentată ca o prioritate, existând orientări evidente în toate țările dezvoltate pentru extinderea și diversificarea formelor de producere și de aprovizionare
Reindustrializarea este privită, fără excepție, ca un proces posibil de realizat doar prin sistemul global al economiei mondiale și doar prin relații intercomunitare în cazul Europei. Nu exsită nici un accent autarhic ci doar o slabă tendință protecționistă ( mai frecvent cu accente populiste în perioade electorale).
  Părerea mea este că trebuie să interpretăm orientarea politicilor economice din țările dezvoltate spre așa numitul proces de reindustrializare mai mult ca pe un efort de ridicare a performanțelor tehnice și competitive ale ramurilor industriei grele deja existente în structura industrială actuală ( cele purtătoare de progres tehnic și calificare superioară) decât ca pe un efort de reconstrucție a unor  ramuri clasice ale industriei grele, prelucrătoare de resurse minerale sau producătoare de materii prime de bază.
 Scopul reindustrializării occidentale este aspectul intensiv nu cantitativ al procesului de producere a valorii adăugate. În concepția lor,  progresul tehnic și competitivitatea sunt elementele de reînviere a activității industriale, fără să facă nici un compromis cu protejarea mediului și energointensitatea tehnologiilor.
 
Reindustrializarea cu sau fără industrie grea în stil românesc

  Ultimile luni au marcat o revigorare a discursului guvernamental privind reindustrializarea, mai ales după apariția unui document al ministerului economiei privind concepția acestuia cu privire la acest proces. Nu comentez calitatea acestui document eseistic dar nu pot să nu mă mir de faptul că este total înafara curentului european. Dacă în toate țările europene, abordarea are la bază ( declarat sau sugerat) reevaluarea teoriei avantajului comparativ în condițiile crizei, eseul ministerial are o abordare administrativo- instituțională vorbind despre privatizări, înființarea de parcuri industriale și high tech. Reevaluarea teoriei avantajului comparativ are în vedere avantajul structural, de care mă așteptam să se facă vorbire în documentul respectiv. Esențial pentru România în acest moment este tocmai prefigurarea structurii industriale în perspectiva reindustrializării.
 Despre ce este vorba ? Tocmai despre industria grea . De ce ? Din următoarele motive:
România a fost ( alături de Polonia) țara socialistă europeană cu cea mai dezvoltată și diversificată industrie grea. Spre deosebire însă de Polonia, România nu a știut să-și valorifice acel potențial după 1990. Reindustrializarea ar trebui să clarifice în ce măsură mai putem recupera în condiții de modernizare și competitivitate ceea ce am pierdut prin salvarea unor capacități încă existente ( metalurgie, chimie, lemn, material de construcție, minerit , armament, etc)
România este a patra țară europeană ( inclusiv Rusia) din punctul de vedere al potențialului de resurse minerale și energetice. Cum se prefigurează structura industrială din punctul de vedere al nevoii financiare de exploatare a acestor resurse în condițiile restricțiilor de mediu ?
În orice metodă de analiză, cel mai important avantaj comparativ al României va fi același : potențialul agricol. Ce tip de corelație fiscală, ecologică și infrastructurală trebuie stabilită între agricultură și industriile conexe pe de o parte, și industriile grele chimice și de utilaje agricole, pe de altă parte ?
Ce avantaj sau ce pierderer va avea România dacă va deveni unul dintre principalele puncte ale Uniunii Europene de localizare a industriei grele prelucrătoare de resurse minerale și energetice.Va crește și mai mult dependența de vestul european ?  Va putea dezvolta România ramuri ale industriei grele care să conceapă și să producă în țară utilajele necesare exploatării resurselor ei naturale ?
În condițiile în care România nu are capacitate financiarî și nu va fi capabilă pe termen lung să facă investiții proprii în reindustrializare , având în prezent o industrie grea de tip manufacturiero-asamblatoare fără potențial propriu de cercetare dezvoltare, care este prioritatea viitorilor ani : punerea rapidă în exploatare a unor resurse naturale cu avantaj de redevență sau ridicarea nivelului tehnic și de competitivitate a unor ramuri industriale cu actuală vocație de export ( auto și piese auto) ?
  Sricto senso și pe românește, teoria occidentală a reindustrializării împarte industria grea în ” bună ” și ” rea ”. Cea rea este legată de prelucrarea materiilor prime și producerea prin poluare și energointensivitate a materiilor prime de bază, cea bună este cea care promovează progresul tehnic și o calificare superioară. Așa după cum apar lucrurile la nivelul Uniunii Europene și al unor politici economice ale unor state membre, se va ajunge la o nouă departajare a celor 27. Conform criteriilor de ” distribuire geografică” a industriei europene, România ar cam fi destinată industriei grele ” rele”.( vezi : : Grasland C. & G. & G. van Hamme (2010), ”La relocalisation des activités industrielles : une approche centre / périphérie des dynamiques mondiale et européenne, projet EuroBroadMap 2009 - 2011 de la DG Regio et DG Recherche” , Van Hamme (2010),” Relocarea activităților industriale: o abordare centru / periferie,  2009, EuroBroadMap  - 2011 DG Regio și DG Cercetare )
 Este greu de spus de pe acum care vor fi efectele și cât de bine sau rău va fi căci, în condițiile actuale, României i-ar fi mai bine chiar și cu o direcționare spre industria grea de prelucrare primară. În loc de nimic, orice conteazăși crează locuri de muncă. Problema este însă alta : care vor fi consecințele pe termen lung și ce tip de industrie va caracteriza economia României în viitor.
Sunt probleme pe care le poate clarifica numai o analiză profundă, cu studii de caz și de impact realizate cu specialiștiadevărați și ulterior prezentate și negociate la Uniunea Europeană.
----------------------------------------------------
CG.11/06/2013