Mircea Cosea

Arheologie economică

Consiliu FiscalAm ajuns la convingerea că știința economică se află  într-o criză asemănătoare cu ce cea pe care arheologia a suferit-o încă de la mijlocul secolului XIX și care a generat rușinoase încălcări ale rigorii științifice cum a fost cea a contrafacerii de artefacte. Cazul ” Eoanthropus Dawsoni” de falsificare a unor probe în dorința de a

 

 argumenta prin elemente materiale o teorie promovată ex catedra, va rămâne în istorie ca o dovadă a crizei pe care o parcurgea arheologia la acea dată dar care a fost trăită și de reprezentanți ai ei de neîndoilenică probitate cum au fost Heinrich Schliemann sau Howard Carter.
    Criza arheologiei a fost creată de un viciu de metodă : raportul dintre teorie și practică s-a dezechilibrat, teoria devenind periculos de preponderentă. Întâi se desena teoretic fenomenul ( ex: evoluția speciei umane) și apoi se căuta în practica săpăturilor arheologice dovezile matreiale care să justifice teoria. Dacă dovezile conveneau, era bine. Dacă nu conveneau, erau uitate în depozitelele muzeelor sau chiar se ” ajuta” teoria prin falsificarea unor probe.
   Criza și dificultățile ei au relevat existența unui astfel de viciu de metodă și în cazul știnței economice. Poate așa se explică și incapacitatea ei de a soluționa criza. Izbucnirea crizei nu a pus nicio problemă științei economice deoarece ea deja avea un portofoliu de teorii, unele mai vechi, altele mai noi dar toate apte de a fi recomandate decidenților politici.
  Lucrurile păreau simple : avem datorii, trecem la reduceri și austeritate; avem bănci în dificultate, le recapitalizăm din buget ; avem șomaj, renunțăm la delocalizări și blocăm intrarea de emigranți ; avem contul curent debalansat, reducem importurile; avem țări în incapacitate de plată, apelăm la credite FMI sau UE cu concursul BCE etc, etc
 În acest fel, știința economică a încropit o teorie anticriză la prima vedere logică și credibilă dar care pleca de la ideia reparării și nu înlocuirii sistemului.
 Teoria exista, mai trebuiau probele valabiltății sale.
 Desigur, ca și în cazul arhelogiei, siturile sunt localizate în zone cu vocație istorică, adică în zone unde se cunoaște specificul și particulatitățile naționale. Dacă ne referim la Europe, cel mai bun ” sit” de căutare a dovezilor materiale  ce pot fundamenta teoria este România, o țară cu o clasă politică docilă și servilă presiunilor externe, cu o populație anesteziată și stresată de sărăcie și promisiuni nerespectate, fără nici o manifestare a capitalului autohton și fără nici o viziune asupra dezvoltării.
  După ample săpături, FMI, UE, Președenția și Guvernul ne-au comunicat că s-au găsit dovezi ce atestă corectitudinea teoriei aplicată prin austeritate, restructurări masive, deprecierea sistemului educațional și de sănătate,cedarea resurselor naționale capitalului străin, vânzarea activelor statului și alte măsuri de macrostabilizare. S-a spus că România are creștere economică și un deficit spectaculos de mic.
  Quod erat demonstrandum. Teoria funcționează.
  Eu am mari îndoieli asupra funcționalității aceșteia. Chiar dacă în economia românească s-au găsit câteva dovezi, la fel ca în arheologie, ele sunt doar cioburile unui vas care, oricât s-ar chinui să le lipească teoreticienii FMI sau UE nu vor reuși să construiască  vasul întreg căci, în mare parte sunt dovezi ce nu atestă o necesară schimbare structurală ci doar minore progrese punctuale și conjuncturale.
  Cred că un parcurs metodologic invers ar fi fost mult  mai efcient. Mai întîi trebuia ” săpat” pentru a înțelege specificul economiei noastre și caracteristicle ei legate de decalajele pe care le avem și mai apoi desenată teoria ieșirii din criză a României.