Mircea Cosea

Solidaritatea: o formă fără conținut

Consiliu Fiscal

În condițiile în care gândirea economică încă nu se dovedește capabilă să găsească soluții crizei care nu dă semne de atenuare, gândirea politică pare mai prolifică generând soluții proprii. Una dintre aceasta este readucerea în actualitate a unei soluții testate pentru prima dată cu succes tocmai în secolul nouăsprezece, la 1870 după războiul frano-prusac. Este vorba despre solidaritate. 

  Solidaritatea , proclamată de discursurile înflăcărate ale lui Leon Gambetta, a unit poporul francez în colectarea doar într-un singur an a imensei sume de cinci miliarde franci aur pe care prusacii au pretins-o ca despăgubire pentru a se retrage din Parisul ocupat. Francezii și-au donat până și verighetele într-un elan patriotic încă necunoscut în istorie până la acea dată dar explicat prin existența unui interes național conștientizat și acceptat unanim cât și prin transparența deplină a utilizării fondurilor colectate.

Solidaritatea în secolul XXI

 

 Se remarcă în ultima perioadă o puternică ofensivă politică în favoarea solidarității, prezentată ca  o necesitate a macrostabilizării și stopare a recesiunii. Țări cunoscute prin conservatorism și exces de moderație , cum ar fi Elveția, propagă ideia solidarității aproape în termeni publicitari, anunțând măsuri menite să echilibreze povara crizei între diferitele categorii sociale. Se intenționează, astfel, ca remunerarea membrilor consiliilor de adminmistrație ca și ale directorilor întreprinderilor cotate la bursă să fie aprobate de către acționariat. Mai mult decât atât, se cere eliminarea indemnizațiilor de părăsire a posturilor de conducere, așa numitele ” parașute de aur” ca și eliminarea totală a primelor de vânzare-cumpărare a activelor întreprinderilor. Franța, accelerează introducerea unor impozitări suplimentare a averilor iar Marea Britanie pregătește și ea măsuri de limitare a bonusurilor bancare din 2015. Cazul cipriot este bine cunoscut iar Parlamentul European a făcut un pas important în sensul măsurilor de solidaritate la 20 martie când a legiferat limitarea remunării în sistemul bancar. 

 În România, primul ministru a prezentat ca fiind o măsură de echitate și solidaritate intenția domniei sale de a impozita salariile din sectorul public mai mari echivalentului de o mie de euro.Propunerea a fost argumentată prin două explicații: prima, nevoia de a echilibra raportul dintre salariile mici ale medicilor și ale profesorilor cu cele mari din sectorul public și, a doua, obținerea de fonduri pentru recalcularea pensiilor militare.După părerea mea, aceste explicații sunt puțin convingătoare în condițiile actuale când, într-o economie de piață cum se pretinde cea a României, cuantumul salariilor ar trebui stabilit prin raportare la productivitatea sau la utilitatea socială a muncii prestate iar a pensiilor prin raportarea la contribuțiile plătite pe parcursul vieții active.Impozitarea unor salarii din sectorul public în scopul acoperirii unor cheltuieli punctuale nu poate fi prezentată ca un act de solidaritate decât în mod demagogic. În realitate nu este decât o redistribuire forțată ( solidaritatea este benevolă, se traduce printr-un comportament care îi determină pe oameni să-și acorde ajutor reciproc ) a unor venituri deja supuse redistribuirii bugetare.

  Privind ceea ce politica europeană prezintă azi ca fiind ” nevoia de solidaritate” nu putem exclude ideia recunoașterii  eșecului modelui social european și, implicit a statului social. Este evident că se produce o schimbare  în mecanismul de funcționare a economiei manifestată prin faptul că procesul de alimentare a bugetelor se va realiza mai mult prin impozitarea valorii deja create ( prin  acumulare sau redistribuire) și mai puțin prin impozitarea valorii în curs de creare  ( CAS etc) . Altfel spus, mecanismul va reduce fiscalitatea pe muncă ( crearea și funcționarea locurilor de meuncă în sferele activității materiale) și va mări fiscalitatea pe proprietate ( imobiliară, titluri, depozite etc) și pe valori deja redistribuite ( salarii în sectorul public, pensii, rente,etc).

 În condițiile crizei sau recesiunii, statul social nu mai poate funcționa prin finanțări de la bugetele tot mai sărace ceea ce îl determină să treacă o cât mai mare parte a poverii sociale pe seama avuției acumulate.Este, o situație de ”hibernare” când organismul se hrănește iarna din grăsimea acumulată vara.

 Poate fi numit acest proces ” solidaritate” ?

 În condițiile în care poate fi explicată acumularea valorilor prin inechități de sistem, fraudă, clientelism politic sau economie neagră, procesul ar putea fi explicat prin moralitate și justiție socială dar majoritatea valorilor acumulate nu pot fi introduse în aceste categorii.Este greu de explicat limita impozitării. Care este, de exemplu, explicația impozitării salariilor de 1000 euro și nu mai mult sau mai puțin ? Cum se poate determina că acei 1000 euro reprezintă limita ”rezonabilului” în salarizare ?

 Într-o situație specială se impun măsuri speciale dar ele trebuie să fie corect formulate și explicate, fără a pedala pe latura demagogiei electorale. Atât la noi cât și la alții ar trebui ca decidenții politici să recunoască eșecul modului în care au gestionat criza și ajungerea la un moment al disperării în care tot cetățeanul este chemat să se sacrifice fiind supus unui proces de redistribuire arbitrară și abuzivă a veniturilor și avuției sale pentru a salva temporar economia de la faliment.

 

  Efecte colaterale și perverse ale ” Solidarității” 

  Solidaritatea de  care se vorbește în prezent ar putea să fie o formă cu conținut dacă ar fi percepută ca un raport de ajutor reciproc nu între cetățeni sau categorii socio profesionale ci dintre toți aceștia pe de o parte și statul pe de altă parte.

  Deocamdată, mai mult sau mai puțin în toată UE, statul nu este solidar cu interesele cetățenilor săi.A fi solidar cu cetățenii înseamnă ca statul să-i considere pe aceștia parteneri în trecerea prin criză și nu doar contribuabili. Parteneriatul cetățenilor cu statul membru al UE este atât de deteriorat prin birocrație excesivă, funcționare defectuasă a instituțiilor europene, privilegiile nemeritate și nepotiste ale funcționărimii bruxelleze, cheltuirea fără jenă a unor enorme fonduri de protocol încât gradul de scepticism a crescut îngrijorător. În aceste condiții ”solidaritatea” de care se perorează mai în toate cancelariile europene nu are credibilitatea neceasară transformării ei într-un real mijloc de creștere a coeziunii și unității populației în situația dificilă de acum. Din contră, ea va duce la o accentuare a tensiunilor sociale, la pierderea motivației pentru muncă și crearea de avuție, va  spori neîncrederea populației în politicile europene.

  Ar fi poate o șansă pentru Europa, evident și pentru România, dacă ceea ce se prezintă a fi politici de solidaritate ar fi chiar solidaritate. Din păcate, lipsa unor interese comune la nivelul categoriilor sociale, privilegiile clientelei politice, toleranța justiției față de corupție, lipsa de transparență în folosirea fondurilor și, mai ales, disprețul față de promisiunile electorale nu constituie un cadru propice manifestării solidarității.

 Deocamdată, solidaritate este doar un termen demagogic care este menit să ascundă incapacitatea decidenților politici de a crea și implementa politici proactive de ieșire din criză.

B24  17/IV/2013