Mircea Cosea

Articole

Viitorul României : hinterland sau țară rentieră ?

Consiliu Fiscal

Articolul ” Planul Național de Dezvoltare : un excelent manual de economie” pe care ” Business 24” a avut amabilitatea să-l publice a atras atenția unui număr, mai mare decât mă așteptam, de persoane din mediul universitar și academic. Am primit telefoane și e- mailuri nu numai de la profesori dar și de la masteranzii și doctoranzii cu care am lucrat în ultima perioadă. Am primit mesaje și de la  studenții români care urmează un stagiu la Centre International de Formation Europeenne de la Nisa. Recunosc că mi-a făcut plăcere dar m-am și întrebat ce a determinat acest interes neașteptat ? Mi-am dat seama că răspunsul constă în existența la nivelul populației a unei  preocupări majore și reale pentru viitorul țării și că, din acest motiv, orice document guvernamental care se referă la o ” viziune” asupra viitorului devine imediat interesant.

Planul ( felicit guvernul Ponta pentru faptul că este primul guvern de după 1990 care are curajul de a reintroduce în vocabularul oficial cuvântul ” plan”, încheind perioada proletcultistă în care greșit se considera că plan = comunism ) este de interes pentrucă are obiective optimiste dar și pentrucă astfel de documente au fost extrem de rare în România, creându-se impresia incapacității clasei politice de a gândi strategic și prospectiv, rămânând la nivelul guvernării de la zi la zi.

  Întrebarea care mi s-a pus frecvent a fost : ce părerea am asupra încadrării acestui Plan într-o eventuală viziune strategică și de ansamblu pe care actuala guvernare ar avea-o asupra viitorului țării în contextul globalizării și al aderării la UE.Întrebarea este logică deoarece, de regulă, nu poate exista un plan pe termen scurt ( 15 iulie-  baza unui plan pe termen mediu ( actualul mandat electoral) sau pe termen lung

( eventual 2020 pe schemă UE).

  Iată părerea mea :

 

  O lacună teoretică

 

  Spuneam în articolul precedent că Planul are aerul unui manual, justificând obiectivele anunțate mai mult prin enunțuri de postulate și axiome ale teoriei economice decât prin pricipii de politică economică. Dorința guvernamentală de a trece brusc la o intensivă exploatare a resurselor minerale s-a explicat prin conjuncția dintre teoria costului de oportunitate și cea a avantajelor comparative dar a apărut o lacună de interpretare a acestor adevăruri teoretice în condițiile reașezărilor structurale determinate de criză.( Vezi : M.Coșea : ” Factorii de avantaj comparativ și România ”. Curs de Cuvernare 10/03/2013). Așa după cum susțin de câtva timp, actualmente, România parcurge o perioadă de economie pasivă caracterizată printr-o dependență cvasi totală de inputurile de capital și de  deciziile economice străine în contextul lipsei cvasi totale  a capitalului și inițiativei antreprenoriale autohtone; incapabilă să-și acopere din surse interne cele mai elementare obligații bugetare; acceptând fără reacții și propuneri alternative proprii orice directivă sau politică europeană; incapabilă să-și valorifice în interes propriu resursele naturale și umane; ne având, datorită unei dependențe periculos de mari, nicio posibilitate de a se proteja de efectul de contaminare propagat de recesiunea piețelor occidentale.

 Trecerea la o economie activă presupune un alt tip de management guvernamental bazat pe conceptul transformării factorilor interni de avantaj comparativ în factori externi de avantaj competitiv.

 Teoria ” întoarcerii cu fața către țără și resursele ei ” nu trebuie să fie alăturată teoriei clasice liberale ” prin noi înșine” și nici nu presupune autarhizarea economiei. Din contră, este o rezultantă a globalizării, se bazează pe sistemul global de schimb de valori și consideră relațiile globale ca o premiză a valorificării factorilor de avantaj comparativ.

 Consider că cea mai elaborată prezentare a acestei teze a realizat-o fostul economist șef al Băncii Mondiale, Jutin Yifu Lin în lucrarea ” The Quest for Prosperity – How Developing Coutries Can Take Off ”. Princeton University Press.2012.

  Lin arată, pe baza experienței sale în cadrul BM, că în condițiile de recesiune și post criză, o cale recomandată pentru dezvoltare , mai ales a țărilor care nu dispun de capital investițional naționale ,este valorificarea factorilor de avantaj comparativ prin promovarea unei politici industriale de tipul ” export oriented industry”. Trei sunt mijloacele recomandate pentru realizarea acestui deziderat: o politică energică de atragere a capitalului străin în ramurile industriale considerate prioritare în valorificarea factorilor interni pe piețe străine ; protecția ( în limite acceptate de către UE) a ” infant industries” ; organizarea de clustere în scopul promovării cercetării-dezvoltării.

 Desigur, unele recomandări pot fi discutabile dar esența teoriei are , după părerea mea, o valabilitate indiscutabil, aceea că  o eventuală politică de reindustrializare trebuie să aibă la bază o strategie bazată pe conceptul importanței tot mai mari pe care o are în actualele condiții de criză factorii interni de avantaj comparativ mai mult decât conceptul dependenței de complementaritate cu piețe terțe. Ultimile luni au marcat o revigorare a discursului guvernamental privind reindustrializarea, mai ales după apariția unui document al ministerului economiei privind concepția acestuia cu privire la acest proces. Nu comentez calitatea acestui document eseistic dar nu pot să nu mă mir de faptul că este total înafara curentului european. Dacă în toate țările europene, abordarea are la bază ( declarat sau sugerat) reevaluarea teoriei avantajului comparativ în condițiile crizei, eseul ministerial are o abordare administrativo- instituțională vorbind despre privatizări, înființarea de parcuri industriale și high tech. Din păcate,” Planul” de care vorbim păstrează această abordare. Reevaluarea teoriei avantajului comparativ are în vedere avantajul structural, de care mă așteptam să se facă vorbire în documentul respectiv. Esențial pentru România în acest moment este tocmai prefigurarea structurii industriale în perspectiva reindustrializării.

 

 Ce fel de țară va deveni România în concepția ” Planului” ?

 

  Ceea ce se poate subînțelege din ce s-a dat publicității și din ce au completat oficialii guvernamentali invitați la talk show-uri nu putem deduce decât două direcții posibile : una ar fi o țară de tip hinterland, alta, o țară de tip rentier.

  Hinterlandul definește din punct de vedere economic un teritoriu care are o structură  statală dar care este  puternic  controlată de o putere străină căreia îi furnizeză în condiții de inechitate valorică ( foarfecele prețurilor) materii prime minerale, agricole și forță de muncă.

 În condițiile în care Planul prioritizează exploatarea resurselor minerale, energetice și agricole  cu capital străin prin concesionări, vânzări și privatizări fără să aibă posibilitatea capitalizării în interiorul țării a valorii adăugate obținute și fără capacitatea multiplicării acestei valori prin industrii prelucrătoare proprii, statutul de hinterland poate fi o realitate.

 În condițiile în care Planul prioritizeză domeniile mai sus amintite dar prin legi adiționale și negocieri de succes se va obține o creștere importantă a nivelului redevențelor și a sumelor obținute prin vânzări și privatizări, atunci România ar putea deveni ( temporar ) un stat rentier.

  Personal, dezaprob prima cale și nu cred în realismul celei de a doua.

17/07/2013 .B.24